Întotdeauna am fost un visător. In adolescență trăiam adevărate drame romantice… doar în vis. Poate și de aceea am fost mai timid pe latura aceasta… și am “înflorit” mai târziu. Însă am învățat câteva lecții importante în acea perioadaă, TOCMAI pentru că am fost un visător. Am învățat că e nevoie de acțiune.
Am învățat că există doar două dureri posibile: Cea a încercării și cea a regretului. Dacă nu am dat visului meu o șansă, a trebuit să trăiesc cu durerea regretului. Și crede-mă… nu e plăcut.
Când suntem copii, totul ni se pare posibil. Nici un vis nu e prea mare. Sigur ți-ai dorit (sau știi pe cineva care și-a dorit) în copilărie să fie astronaut, pilot de vânătoare, solist/cântăreț… sau cine știe ce alte visuri profesionale care păreau atât de departe de noi. Ca să nu mai zic de visuri personale (gen să călătoresc toată viața), sau de impact (visul fetelor de la concursurile de MISS – să aduc pacea în lume). Ideea e că îndrăzneam să visăm mult mai … nesimțit, atunci când eram copii.
Însă societatea, părinții, școala… sistemul în ansamblul lui ce făcea? Venea și îți dădea una după ceafă … “Ce astronaut sau muzician vrei să fii? Pune mâna și învață să fii medic, că altfel rămâi muncitor necalificat!”. Stau și mă întreb uneori dacă și lui Neil Armstrong i s-a spus la fel când era copil.
De ce … vis?
Nu crezi că e important să visezi? Hai să discutăm puțin despre Thomas Edison. Ai auzit de el? A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori ai inceputului de secon XX. Sunt multe lucruri pentru care trebuie să-I mulțumim, și aș aminti aici Becul și Fonograful.
Nu știu dacă știi asta, dar Edison nu a avut parte de educație formală, fiind educat de mama lui, acasă. Home schooling, cum s-ar zice în zilele noastre. De ce? Pentru că, spune povestea, ar fi fost refuzat de la școală deoarece era încet la minte și nu se putea adapta învățământului de masă. Dar mama lui a avut un vis… acela de a-l învăța ea tot ceea ce e necesar… și prin urmare a reușit acolo unde învățământul formal a eșuat.
Știi cum a inventat Edison becul? A avut un vis. Să facă becul cu incandescență. A încercat de 1000 de ori până a reușit. Dar nu a renunțat la visul lui!
Steve Jobs și Steve Wozniak, din lipsă de resurse financiare, erau gata să cedeze drepturile companiei lor către Atari, și apoi către HP pentru a obține finanțări. Au fost refuzați de amândouă companiile (HP a motivat că nu au nici măcar studii superioare). Au continuat și au crezut în visul lor … iar restul e deja istorie.
Un om care are un vis este una dintre cele mai de succes “investiții” în ziua de azi. De ce spun asta? Pentru că atât de puțini dintre noi mai avem curajul să visăm. Suntem “captivi” în viața de zi cu zi, mulțumiți cu puținul pe care îl avem, cu sentimentul de siguranță (fals) pe care îl cultivăm toată viața … și nu suntem dispuși nici măcar să vedem ce ne dorim, și cu atât mai puțin să visăm că am putea să și obținem ceea ce ne dorim.
De la Will Smith am auzit o expresie care spune că oamenii de succes sunt capabili să renunțe la bucuria momentului pentru bucuria mult mai mare din viitor. La fel e și cu visurile. Așa că te întreb? Ești dispus să renunți la o parte din “confortul” momentului, pentru un “confort” mult mai mare în viitor?
Gândește-te bine… ce preferi? Te întrebi acum “Dar dacă nu funcționează?” și renunți, pentru ca la final să te întrebi “Dar dacă ar fi funcționat?” … sau îți dai o șansă și TESTEZI dacă funcționează?
Eu mi-am dat o șansă în 2014. Când mi-am început cariera antreprenorială, totul a pornit de la un vis. După ce mi-am dat demisia din armată, în timp ce munceam ca liber profesionist în IT, am visat să fac din afacerile de photobooth o franciză la nivel de România (și chiar internațional). Era în 2014, iarna, și am adus acest gen de servicii în Satu Mare printr-o colaborare cu o firmă din Cluj. Îmi aduc aminte și acum primul târg de nunți la care am fost, la Restaurantul Veneția. Acolo am avut surpriza să constat că lumea era foarte reticentă, posibilii clienți priveau totul ca pe o ciudățenie, iar ceilalți expozanți (mai ales cei din zona foto-video) chiar făceau mișto de mine (am primit și întrebări de genul “Tu chiar crezi că oamenii vor plăti pentru cutia asta?”).
Dar nu am renunțat.
Cel mai bun agent de vânzări din lume e ÎNDOIALA. Când a venit și a bătut la ușa mea încercând să-mi vândă că “visul tău e sortit eșecului”, “tu nu poți să faci asta”, “așa ceva nu este pentru tine”, “toți vor râde de tine”, “nimeni nu a mai făcut așa ceva dintre cunoscuții tăi… nici tu nu vei reuși”… I-am trântit ușa în nas și i-am spus că nu e binevenită la mine în casă!
Prin urmare, în 2015 am lansat propria mea firmă de servicii de cabină foto (parteneriatul cu firma din Cluj nu era funcțional datorită distanței și problemelor logistice aferente). Am făcut totul printr-o colaborare cu Camera de Comerț și Industrie din Satu Mare (le mulțumesc tuturor celor care m-au sprijinit în acest demers), printr-o cofinanțare europeană. A fost un concurs de proiecte, cu plan de afaceri, prin rambursarea cheltuilelior eligibile (eu a trebuie să pun bani de la mine și să aștept apoi să primesc înapoi ceea ce ei considerau că e eligibil). Am investit 17.000 de Euro (din care o mare parte am recuperat-o înapoi de la UE). În anul următor am mai investit de la mine 10.000 de Euro pentru a mări afacerea și a putea răspunde solicitărilor. Am căutat apoi finanțare și parteneri pentru a lansa franciza, am căutat consiliere în acest sens și oameni cu care să colaborez pentru construcția proiectului. Am avut discuții interesante, constructive, provocatoare… și apoi am renunțat la idee.
Am găsi finanțare, dar nu reușeam să găsesc parteneri serioși pentru francizare – am mers ce-i drept doar pe recomandare. Pe de altă parte, din discuțiile cu specialiștii din zona juridică și de drept comercial, sfatul a fost să nu fac franciză, cel puțin nu pe un segment ca acesta. Costuri prea mari și posibilitate de control mult prea mică, spre zero. Iar în caz de probleme juridice, doar bătăi de cap fără posibilități de a obține compensări pe măsură. Iar cireașa de pe tort a fost programul StartUp Nation. Firmele de photobooth au explodat ca ciupercile după ploaie o dată cu lansarea acestui program. E un business relativ simplu, fără prea mare investiție și primeai 75% din sumă la început (practic nu trebuia să pui NICI UN LEU). Pentru mine, acest program a fost ucigașul ideii de franciză.
Aș putea spune că ideea de a construi o franciză a fost un eșec. Visul meu nu s-a împlinit. Însă sincer… nu visul este esențial în toată această poveste, și cu atât mai puțin eșecul. Esențial este omul, adică eu, și călătoria lui. Pentru că mulțumită eforturilor de a construi acest vis am cunoscut o mulțime de oameni deosebiți, am învățat atât de multe lucruri încât, dacă mă uit în urmă, nici nu mă mai pot imagina ca nepornind pe acest drum, rămânând doar IT-istul care muncește de acasă (până la urmă am renunțat și la IT, dar poveste asta mai încolo). Nu regret nici un moment că am încercat, pentru că nu aș fi cine sunt acum dacă nu porneam la drum.
Am încercat, am învățat, am devenit mai bun!
La fel s-a întâmplat și când am început să activez în Network Marketing. Am avut un vis, inspirat de viziunea sponsorului meu… iar acel vis a devenit mai târziu VIZIUNEA MEA!
NINJAprenorul, sau antreprenorul vieții … este rezultatul acelui vis din final de Noiembrie 2016. Și nu regret nici o clipă faptul că am îndrăznit să visez!
Tu… ce mai aștepți?
Image by Elias Sch. from Pixabay
